miercuri, 30 septembrie 2009

om intre oameni

.....continuare In prima saptamana,dupa ce am ajuns acolo nu am reusit sa mergem nici unde la munca.Din cauza ca nu stiam o iota sarbeste,munca nu era asa de multa,iar cei mai cu vechime ieseau tot timpul la inaintare.Totul imi parea asa de ciudat.Pana si limba ceea a lor mi se parea atat de grea incat imi ziceam ca daca o sa incerc sa spun vre-un cuvant,o sa-mi scrintesc limba.Dar nevoia te invata.Asa se face ca intr-o zi din acelea monotone,(adica dute la piata de munca,vino de la piata de munca si dormi)norocul ne-a suras.Eram printre ultimii disperati ramasi in piata,si ne gandeam ce-o sa mancam,iaurt cu paine sau paine cu iaurt?mare dilema:))Pe cand ne gandeam noi asa,de la deal venea incet un mosneag.Se opri in dreptul meu,si intreba ceva.La care eu m-am uitat ca curca-n lemne .Din dreapta mea sari unul mai motat ca mine si se baga peste treaba.Zic eu ,no!asta nu-i drept.Negociaza el cu mosul,bani,mancare,tigari.Dupa care vad ca pleaca mosul.Atunci eu l-am intrebat:
-Ce-a vrut mosu?
-A,nimic,voia doi oameni la prasit de lubenite!
-Pai de ce nu te-ai dus cu el?
-Ba ma duc,da s-a dus sa-mi i-a tigari.
Ba,da prost mai sunt!,ma gandii eu.Uite cum imi lua asta painea de la gura.M-am ridicat repede de pe banca si am fugit dupa mos.L-am prins din urma si i-am explicat ca vreau eu sa merg la munca.Mai prin semne,bombanituri de-ale mele m-a inteles,dar mi-a spus ca area nevoie de 2!Ptuuu!Sa fie!Ghinion,prietenul meu tocmai plecase.Dar eram foarte hotarat sa lucrez(pardon sa mananc:))Asa ca i-am spus mosului,sa ma astepte acolo si m-am dus fuga dupa prietenul meu sa-l i-au cu mine.In sfarsit dupa o gramada de alte peripetii,am fost la prima zi de munca.De atunci mi-am pus ambitia sa invat sarbeste.Acolo eraun sarb pe nume Jiva,care stia romaneste si in a carui coliba stateam noi:)Prima mea intrebare a fost Caco se kaje?Adica, cum se spune?Si de acolo am ajuns in cateva luni sa stiu sarbeste mai bine ca altii ce aveau ani acolo.....va urma

2 comentarii:

  1. cât de asemanatoare sunt povestile noastre, ale emigrantilor.
    mi-am povestit si eu peripetiile, chiar în prima postare pe blogul meu
    (primul esec)
    plecasem în Calabria, la cules de capsuni,acum patru ani si jumatate.

    mi-ar placea sa scriu o carte cu câte mi s-au întâmplat, dar îmi lipseste talentul.

    deocamdata le adun în capitolul :

    Clipe de viata.

    cum am mai spus, ma bucur mult de vestea ca fetita ta este mult mai bine. salutari.

    RăspundețiȘtergere
  2. Stiu Giulia,mai tpti ne-am confruntat cu tot felul de greutati mai mult sau mai putin grele,si peripetii mai tragice sau mai comice.Daca scrii din inima ,talent nu-ti trebuie prea mult.Nu te subestima.O zi buna iti doresc!

    RăspundețiȘtergere

Scriu tot timpul ceea ce simt,faceti si voi la fel:)